Toţi o facem.
Absolut toţi. Oricât de viteji ne credem. Oricât de puternici.
Şi mi se pare şi normal. Aşa suntem educaţi.
Nu mă poţi contrazice. Aşa ne învaţă părinţii, de mici.
Prin implicarea dusă la extrem în vieţile noastre; prin nevoia lor oarecum patetică de a ne controla deciziile şi alegerile; prin planurile care şi le fac pentru noi, fără ca nouă să ni se ceară părerea.
Da. Aşa începe tot.
Dar nu sunt singurii de vină.
Teoretic, se spune că la 18 ani eşti major, că eşti responsabil de deciziile şi acţiunile tale.
Mă laşi? La 18 ani nu vrei responsabilitate sau o altă formă de oglindire a întreprinderilor tale personale, sau în cazuri excepţionale, profesionale. Nu frate, vrei liceu, vrei distracţie, vrei dezmăţ. Şi e normal. E normal că trece vremea distracţiei şi vremea în care nu îţi pasă de ziua de mâine.
E normal să nu vrei să fii responsabil de nimic.
Problema e că, majoritatea dintre noi, rămânem în acelaşi bloc de liceeni şi după ce terminăm clasa a XII-a. Şi după ce terminăm facultatea, şi după ce ne găsim un job la non-stop-ul de la colţ.
De ce? Că e al dracului de confortabil să nu îţi asumi responsabilitatea acţiunilor tale.
Că e al dracului de confortabil să îi spui mamei să îţi facă de mâncare.
Că e al dracului de confortabil să îi ceri tatălui maşina.
Dar e al dracului de greu să încerci să te descurci de capul tău.
Dar până la urmă, ăsta e testul de responsabilitate şi de maturitate pe care odată şi odată tot trebuie să îl susţii. Fie că e azi, e mâine, sau poate peste câţiva ani.
tomaalin 