Frig.

Image

 

E iarnă. Nu iarna aia frumoasă de o știm cu toții. Nu e zăpadă. Nu e frumos afară. E frig. E ger. E crunt. E prea frig!!

E frig. Uitasem cât de mult îmi place frigul. E tăios și e sincer. Nu se lasă ușor. Trebuie să te lupți cu el, de obicei, tot degeaba.

E frig. Și nu e nimeni pe stradă. Și în parc la fel. E gol. Toți se ascund de el.

E frig. Îmi e frig. Dar mă calmează. Mă liniștește. Mă adoarme.

E frig. Și mie îmi place.

E frig. Și îmi e dor de banca mea din părculeț. 

E frig. 

Advertisements

Today’s pickle!

There are the tough days when everything stops working your way. And there are those that are just what you expected, or even better. But how can you separate them? You can’t. Life is an annoying succession of awful and awesome days. That’s the truth. It is not up to you, well it is, but this isn’t the point. Or so we think so. No. Or so I think so.

I believe in a world where people influence other people’s lives. In a world where even the coldest and rainiest day can be turned into an bagful of joy. In a world where a shitty day feels like it will never end. In a world where the most incredible morning has an unexpected twilight. In a world where the sun is the sun. And in a world where the sun is the moon.

I am a weirdo like that. I have expectations. From people. From the weather. From the sky. From my dog. From the pack of cigarettes that is depleting every passing hour. From the book I am reading. From myself. From my feelings. From the person that is going to either ruin my day, or better it. From my friends.

I know that it is wrong. I really do. But I can’t help myself. I am an incurable wanderer. Not that I wander a lot, physically (that would be nice though). I constantly think about every scenario that I create and about everything that comes up in my mind. I firmly believe everything will work out, in the end. A good friend of mine told me that “if it’s not good, it’s not the end.”

But then again, when is it good and when is it bad?

P.S.: These were some of the good ones, these days.

Apus de vară. Toamna

De mult nu am mai prins un apus așa de cald. Și de roșu. Și de portocaliu. Și de frumos. Și de gânditor.

Îmi e dor natură. De fân. De țară. De căpițe, de varnițe, de apă de la izvor. De liniște. De stele. Nu ăstea care se văd din oraș. Ălea nu sunt stele. Îmi e dor sa stau întins, să mă pierd în oceanul înstelat.

Îmi e dor de o zi în parc. De o zi în muzeu. Cu barca. Îmi e dor să citesc pe o pătură. Pe iarbă.

Îmi e dor de o zi fără să fiu pe fugă. Îmi e dor să stau să privesc în gol. Îmi e dor să treacă timpul pe lângă mine. Îmi e dor să nu mă uit la ceas. Să îl las acasă chiar.

Îmi e dor de castane și de nuci. De o țigară dis de dimineață la răsărit. Pe nisip. Îmi e dor de mare.

Dar e toamnă. Este frig. Și este cald. Și e plin de frunze. Verzi. Maro. Galbene și portocalii. Și pasteluri blânde și îndrăznețe. Și culori și brumă. Și ploaie și vânt. Și apusuri de cupă. Și de vise. Și de doruri. Și de…

Image

2 martie 2013.

De atunci nu am mai intrat aici. Din 2 martie.

Am vazut ca a mai fost cineva pe aici, din cand in cand, probabil cu speranta de a mai vedea ceva nou. Dar nimic, din 2 martie. Stateam si ma gandeam la un moment dat, ca toata vara, lunga cum a fost ea, nu mi-am facut nici un pic de timp sa intru sa mai scriu cate ceva. Ca nu aveam timp, cel putin asa ma minteam.

Asa ca am ajuns la o concluzie, nu mai avem timp de chestiile pe care le facem pentru noi. Te trezesti dimineata, iti bei cafeaua, te speli pe dinti, pleci si te intorci seara acasa, cu frustrari din intreaga zi, si uitandu-te la tine in oglinda, observi ca cu fiece zi, esti mai mic un pic. Da asa e, esti un pic mai mic, esti un pic mai carn, esti un pic mai nervos, esti un pic mai prost, esti un pic mai trait, esti un pic mai trist, esti un pic mai implinit.

Cred ca pentru a scapa de monotonia asta absurda, exagerat de grabita, asa cum o vad la mine, trebuie sa incepem sa ne reluam pasiunile, sa le hranim, pentru ca ele ne hranesc pe noi. Pentru cei care nu si le cunosc, mai este timp sa le afle, sa le simta, sa le traiasca.

Cat despre pasiuni. Trebuie sa recunosc ca a mea, sau ale mele nu sunt clar definite inca. Am ca un contur al lor, nu o forma finala, inca nu stiu care sunt lucrurile care ma scot din rutina si ma deblocheaza. Inca nu stiu, dar am timp. Ce stiu este ca, nu sunt Gregor Samsa, fie vorba intre noi, aduce ceva a mine. In tot blocajul asta de activitati si de inspiratie, mi-am gasit timp sa citesc.

Si chiar a trecut ceva timp, din 2 martie.

This really is long overdue.

Şi este. E aproape luna de când nu am mai scris.

Probabil că cu atâta timp liber, n-am avut timp nici de chestiile de care aveam timp când nu aveam timp. Îi complicat, nici eu nu mai înţeleg.

Plănuiam să scriu de anumite chestii, de anumite personaje. Dar m-am răzgândit.

Plănuiam să scriu de onoare, de demnitate, de coloana vertebrală care, teoretic, nu ar trebui să lipsească niciunui om, lucru extrem de des exceptat în practică. Din nou m-am răzgândit.

Plănuiam să scriu de dezamăgiri şi de deziluzii, dar poate că din nou exagerez.

Plănuiam să scriu de scuze, de motive, de lucruri care m-au făcut să iau nişte decizii, dar pe cine interesează mă poate întreba.

Acum ştiu cine e fals, sau cine nu. Ştiu cine îmi e aproape, şi cine nu. Poate îţi aduci aminte că ziceam mai de mult de oameni? Nu era aiurea. Cred. Adică ştiu.

Revenind. De ce scriu acum, aici şi aşa? Păi că totuşi sunt speranţe. Mari.

Sunt pentru că am rămas cu nişte oameni pe care-i iubesc. Şi cu alţii cărora le-am greşit dar îi prea dificil să le spun. Şi chit că le-am greşit, sper să nu le mai greşesc. Dar nu ştii niciodată.

Dar sunt ăia pe care îi iubesc. Ăia care îţi organizează o “intervenţie”, ăia cu care împarţi o conservă de mâncare de pisică, ăia care îţi scriu câte-o scrisoare de la care plângi de fiecare dată când o citeşti sau ăia care fac tot ce-i posibil să te facă sa te simţi bine şi sunt acolo pentru tine oricând.

Ăia-s oamenii cu care vreau să mă înconjor.

Nu persoane care caută să profite de mine. De ei îs sătul.

Am crescut. Am învăţat din greşeli.

Am trecut peste căcaturi, că tot le plac unora.

App.: Promit că nu mai durează atât de mult până mai scriu!

Implicaţii

Astăzi am terminat cartea aia de care tot vorbeam. De dimineaţă mai aveam jumătate din ea. Şi nu m-am dezlipit de ea şi am terminat-o.

Mă bucur că am cumparat-o. Mă bucur că am citit-o. Pot acum să spun că a fost o decizie bună, chit că am cumpărat-o doar pentru un citat. A meritat. Am găsit mai multe. Citate. De seamă. Cred eu.

“Ocazii importante, posibilităţi, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce înseamnă să trăieşti. Dar în capul nostru – cred că în cap – există o mică încăpere în care ne păstrăm aceste amintiri. Arată ca rafturile acestei biblioteci. Şi pentru a înţelege bine felul în care ne funcţionează inima, trebuie să creăm la nesfărşit fişe de referinţă. Trebuie să şi facem curat, să aerisim, să schimbăm apa la flori. Cu alte cuvinte, vei trăi întotdeauna în biblioteca dinăuntrul tău.”

Cu mâna pe inimă pot să spun că biblioteca dinăuntrul meu începe să arate mai ordonat, mai aranjat. E a mea. E plină cu deciziile mele, cu implicaţiile fiecăruia dintre ele. Nu contează cum sunt percepute de alţii, contează ce este în biblioteca dinăuntrul meu. Contează cum mă simt eu când ridic o carte din acea bibliotecă şi o răsfoiesc.

Mă mai bucur că pe rafturile acelei biblioteci, se zăresc exemplare care să mă descrie pe mine, cum sunt eu. Poate că ar trebui să mă apuc să recitesc tot.

Oglindă

Aseară, când mă uitam la The Perks of being a Wallflower, simţeam că mă uit în oglindă nu la laptop.

Serios acuma!

Mă uitam la film şi nu îmi venea să cred cât de mult îmi seamănă Charlie. Adică maxim. Pe lângă că îmi place ideea că ascultă şi muzică bună tipu’.

Sunt dăţi în care nu sunt eu pe primul plan. Multe. De tot. Ca şi Charlie. Dar asta o voi schimba. Mai devreme sau mai târziu.

O să încep curând, curând de tot.

Până atunci, vă las cu un citat drăguţ din film.

“I don’t know if I will have the time to write anymore letters because I might be too busy trying to participate. So if this does end up being the last letter I just want you to know that I was in a bad place before I started high school and you helped me. Even if you didn’t know what I was talking about or know someone who has gone through it, you made me not feel alone. Because I know there are people who say all these things don’t happen. And there are people who forget what it’s like to be 16 when they turn 17. I know these will all be stories someday. And our pictures will become old photographs. We’ll all become somebody’s mom or dad. But right now these moments are not stories. This is happening, I am here and I am looking at her. And she is so beautiful. I can see it. This one moment when you know you’re not a sad story. You are alive, and you stand up and see the lights on the buildings and everything that makes you wonder. And you’re listening to that song and that drive with the people you love most in this world. And in this moment I swear, we are infinite.”