E iarnă. Nu iarna aia frumoasă de o știm cu toții. Nu e zăpadă. Nu e frumos afară. E frig. E ger. E crunt. E prea frig!!
E frig. Uitasem cât de mult îmi place frigul. E tăios și e sincer. Nu se lasă ușor. Trebuie să te lupți cu el, de obicei, tot degeaba.
E frig. Și nu e nimeni pe stradă. Și în parc la fel. E gol. Toți se ascund de el.
E frig. Îmi e frig. Dar mă calmează. Mă liniștește. Mă adoarme.
E frig. Și mie îmi place.
E frig. Și îmi e dor de banca mea din părculeț.
E frig.
There are the tough days when everything stops working your way. And there are those that are just what you expected, or even better. But how can you separate them? You can’t. Life is an annoying succession of awful and awesome days. That’s the truth. It is not up to you, well it is, but this isn’t the point. Or so we think so. No. Or so I think so.
I believe in a world where people influence other people’s lives. In a world where even the coldest and rainiest day can be turned into an bagful of joy. In a world where a shitty day feels like it will never end. In a world where the most incredible morning has an unexpected twilight. In a world where the sun is the sun. And in a world where the sun is the moon.
I am a weirdo like that. I have expectations. From people. From the weather. From the sky. From my dog. From the pack of cigarettes that is depleting every passing hour. From the book I am reading. From myself. From my feelings. From the person that is going to either ruin my day, or better it. From my friends.
I know that it is wrong. I really do. But I can’t help myself. I am an incurable wanderer. Not that I wander a lot, physically (that would be nice though). I constantly think about every scenario that I create and about everything that comes up in my mind. I firmly believe everything will work out, in the end. A good friend of mine told me that “if it’s not good, it’s not the end.”
But then again, when is it good and when is it bad?
P.S.: These were some of the good ones, these days.
De mult nu am mai prins un apus așa de cald. Și de roșu. Și de portocaliu. Și de frumos. Și de gânditor.
Îmi e dor natură. De fân. De țară. De căpițe, de varnițe, de apă de la izvor. De liniște. De stele. Nu ăstea care se văd din oraș. Ălea nu sunt stele. Îmi e dor sa stau întins, să mă pierd în oceanul înstelat.
Îmi e dor de o zi în parc. De o zi în muzeu. Cu barca. Îmi e dor să citesc pe o pătură. Pe iarbă.
Îmi e dor de o zi fără să fiu pe fugă. Îmi e dor să stau să privesc în gol. Îmi e dor să treacă timpul pe lângă mine. Îmi e dor să nu mă uit la ceas. Să îl las acasă chiar.
Îmi e dor de castane și de nuci. De o țigară dis de dimineață la răsărit. Pe nisip. Îmi e dor de mare.
Dar e toamnă. Este frig. Și este cald. Și e plin de frunze. Verzi. Maro. Galbene și portocalii. Și pasteluri blânde și îndrăznețe. Și culori și brumă. Și ploaie și vânt. Și apusuri de cupă. Și de vise. Și de doruri. Și de…
De atunci nu am mai intrat aici. Din 2 martie.
Am vazut ca a mai fost cineva pe aici, din cand in cand, probabil cu speranta de a mai vedea ceva nou. Dar nimic, din 2 martie. Stateam si ma gandeam la un moment dat, ca toata vara, lunga cum a fost ea, nu mi-am facut nici un pic de timp sa intru sa mai scriu cate ceva. Ca nu aveam timp, cel putin asa ma minteam.
Asa ca am ajuns la o concluzie, nu mai avem timp de chestiile pe care le facem pentru noi. Te trezesti dimineata, iti bei cafeaua, te speli pe dinti, pleci si te intorci seara acasa, cu frustrari din intreaga zi, si uitandu-te la tine in oglinda, observi ca cu fiece zi, esti mai mic un pic. Da asa e, esti un pic mai mic, esti un pic mai carn, esti un pic mai nervos, esti un pic mai prost, esti un pic mai trait, esti un pic mai trist, esti un pic mai implinit.
Cred ca pentru a scapa de monotonia asta absurda, exagerat de grabita, asa cum o vad la mine, trebuie sa incepem sa ne reluam pasiunile, sa le hranim, pentru ca ele ne hranesc pe noi. Pentru cei care nu si le cunosc, mai este timp sa le afle, sa le simta, sa le traiasca.
Cat despre pasiuni. Trebuie sa recunosc ca a mea, sau ale mele nu sunt clar definite inca. Am ca un contur al lor, nu o forma finala, inca nu stiu care sunt lucrurile care ma scot din rutina si ma deblocheaza. Inca nu stiu, dar am timp. Ce stiu este ca, nu sunt Gregor Samsa, fie vorba intre noi, aduce ceva a mine. In tot blocajul asta de activitati si de inspiratie, mi-am gasit timp sa citesc.
Si chiar a trecut ceva timp, din 2 martie.
Şi este. E aproape luna de când nu am mai scris.
Probabil că cu atâta timp liber, n-am avut timp nici de chestiile de care aveam timp când nu aveam timp. Îi complicat, nici eu nu mai înţeleg.
Plănuiam să scriu de anumite chestii, de anumite personaje. Dar m-am răzgândit.
Plănuiam să scriu de onoare, de demnitate, de coloana vertebrală care, teoretic, nu ar trebui să lipsească niciunui om, lucru extrem de des exceptat în practică. Din nou m-am răzgândit.
Plănuiam să scriu de dezamăgiri şi de deziluzii, dar poate că din nou exagerez.
Plănuiam să scriu de scuze, de motive, de lucruri care m-au făcut să iau nişte decizii, dar pe cine interesează mă poate întreba.
Acum ştiu cine e fals, sau cine nu. Ştiu cine îmi e aproape, şi cine nu. Poate îţi aduci aminte că ziceam mai de mult de oameni? Nu era aiurea. Cred. Adică ştiu.
Revenind. De ce scriu acum, aici şi aşa? Păi că totuşi sunt speranţe. Mari.
Sunt pentru că am rămas cu nişte oameni pe care-i iubesc. Şi cu alţii cărora le-am greşit dar îi prea dificil să le spun. Şi chit că le-am greşit, sper să nu le mai greşesc. Dar nu ştii niciodată.
Dar sunt ăia pe care îi iubesc. Ăia care îţi organizează o “intervenţie”, ăia cu care împarţi o conservă de mâncare de pisică, ăia care îţi scriu câte-o scrisoare de la care plângi de fiecare dată când o citeşti sau ăia care fac tot ce-i posibil să te facă sa te simţi bine şi sunt acolo pentru tine oricând.
Ăia-s oamenii cu care vreau să mă înconjor.
Nu persoane care caută să profite de mine. De ei îs sătul.
Am crescut. Am învăţat din greşeli.
Am trecut peste căcaturi, că tot le plac unora.
App.: Promit că nu mai durează atât de mult până mai scriu!
Astăzi am terminat cartea aia de care tot vorbeam. De dimineaţă mai aveam jumătate din ea. Şi nu m-am dezlipit de ea şi am terminat-o.
Mă bucur că am cumparat-o. Mă bucur că am citit-o. Pot acum să spun că a fost o decizie bună, chit că am cumpărat-o doar pentru un citat. A meritat. Am găsit mai multe. Citate. De seamă. Cred eu.
“Ocazii importante, posibilităţi, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce înseamnă să trăieşti. Dar în capul nostru – cred că în cap – există o mică încăpere în care ne păstrăm aceste amintiri. Arată ca rafturile acestei biblioteci. Şi pentru a înţelege bine felul în care ne funcţionează inima, trebuie să creăm la nesfărşit fişe de referinţă. Trebuie să şi facem curat, să aerisim, să schimbăm apa la flori. Cu alte cuvinte, vei trăi întotdeauna în biblioteca dinăuntrul tău.”
Cu mâna pe inimă pot să spun că biblioteca dinăuntrul meu începe să arate mai ordonat, mai aranjat. E a mea. E plină cu deciziile mele, cu implicaţiile fiecăruia dintre ele. Nu contează cum sunt percepute de alţii, contează ce este în biblioteca dinăuntrul meu. Contează cum mă simt eu când ridic o carte din acea bibliotecă şi o răsfoiesc.
Mă mai bucur că pe rafturile acelei biblioteci, se zăresc exemplare care să mă descrie pe mine, cum sunt eu. Poate că ar trebui să mă apuc să recitesc tot.
Aseară, când mă uitam la The Perks of being a Wallflower, simţeam că mă uit în oglindă nu la laptop.
Serios acuma!
Mă uitam la film şi nu îmi venea să cred cât de mult îmi seamănă Charlie. Adică maxim. Pe lângă că îmi place ideea că ascultă şi muzică bună tipu’.
Sunt dăţi în care nu sunt eu pe primul plan. Multe. De tot. Ca şi Charlie. Dar asta o voi schimba. Mai devreme sau mai târziu.
O să încep curând, curând de tot.
Până atunci, vă las cu un citat drăguţ din film.
“I don’t know if I will have the time to write anymore letters because I might be too busy trying to participate. So if this does end up being the last letter I just want you to know that I was in a bad place before I started high school and you helped me. Even if you didn’t know what I was talking about or know someone who has gone through it, you made me not feel alone. Because I know there are people who say all these things don’t happen. And there are people who forget what it’s like to be 16 when they turn 17. I know these will all be stories someday. And our pictures will become old photographs. We’ll all become somebody’s mom or dad. But right now these moments are not stories. This is happening, I am here and I am looking at her. And she is so beautiful. I can see it. This one moment when you know you’re not a sad story. You are alive, and you stand up and see the lights on the buildings and everything that makes you wonder. And you’re listening to that song and that drive with the people you love most in this world. And in this moment I swear, we are infinite.”
Una. Da. Una.
Una importantă.
Chiar crucială.
Chit că e cam evidentă alegerea potrivită. Sunt confuz.
Fie aleg să mă gândesc la mine. Să ajung să fiu sigur de acel “Be hated” de care vorbeam ieri. Să îmi păstrez partea aia infimă din valorile pe care le am. Să păstrez dramul ăla de demnitate rămas. Să pierd oameni. (Chit că între timp nu mai sunt 5, sunt 4. Oamenii ăia importanţi.) Să fii muncit degeaba. Să dau planuri peste cap. Să încurc moduri de lucru. Să pun oameni în poziţii dificile. Să fiu egoist. Să caut cel mai bun lucru pentru mine. Să încerc să regăsesc un pic din respectul de sine care în momentele astea e negativ. Să ma ajut pe mine.
Fie să aleg pentru sustenabilitate. Să aleg pentru oameni. Să aleg pentru munca depusă. Să aleg pentru a le fi altora mai uşor. Să aleg pentru altruism. Să fiu preşul cuiva. Să îndur o groază de căcaturi. Să mă încumet, conştient 100%, în troaca de porci. Să mă arunc spre auto-distrugere. Să mulţumesc oameni. Să mă urăsc. Să mă critic pentru alegerea făcută. Să fiu marionetă. Să fiu ignorat. Să fiu în plus.
Şi tot e greu. Tu ce ai face în situaţia asta?
Don’t work. Be hated. Love someone.
E aiurea, nu?
Este şi nu este.
http://halfhalf.posterous.com/dont-work-be-hated-love-someone Un discurs plăcut, uşor de citit, chiar îl recomand!
La prima vedere am zis că uite ce prost e şi ăsta.
Dar defapt nu e. Chiar are dreptate.
Am stat şi m-am gândit la părinţii mei, că tot vorbeam cu cineva azi de ei. În niciun caz nu vreau să ajung să fac tot ce fac pentru copii mei. În niciun caz nu vreau să le conduc viaţa. În niciun caz nu vreau să mă implic în alegerile lor personale şi profesionale.
Nu, am stabilit asta. Mai departe.
Don’t work. Sună incredibil de bine. Prea bine. Dar e plauzibil?
Poate. Adică sunt destule exemple. Exemple de oameni care fac bani din pasiunea lor. Exemple de oameni cărora le place ceea ce fac şi fac bani din asta.
Nu ştiu zău ce voi face eu. Adică eu iubesc toate lucrurile ălea mici pe care majoritatea nu le observă. E pasiunea mea. E chestia mea. Iubesc detaliile, ălea insignifiante pentru majoritatea lumii. A şi muzica pe care o iubesc. Iubesc muzica pe care o iubesc. Complicat, nu?
No bine! Mai departe.
Be hated. Probabil cea mai uşoară chestie de făcut din ce zice domnul de mai sus. Ştiu că sunt destui care nu mă plac. Poate şi chiar care mă urăsc. Pentru că probabil nu mă cunosc cu adevărat. Sau pentru că aşa vor ei. Treaba lor. Nu ai nevoie decât de câteva luni să mă cunoşti. Câteva luni, mai deloc nu?
Love someone.
Aici e problematic. Nu mi-a fost greu să mă îndrăgostesc niciodată. Şi niciodată nu am avut un motiv clar pentru care am ajuns să iubesc pe cineva. Chiar niciodată. Cum spune stimabilul în discursul lui, niciodată nu a fost random. Ci a crescut încet, încet. Poate că aici intervine şi capacitatea mea extraordinară de a face din ţânţar armăsar şi uşurimea cu care interpretez orice lucru minor.
Şi probabil şi aici “You will also find that it is no great tragedy if your love is not reciprocated. You are not doing it to be loved back. Its value is to inspire you.” are dreptate. Mai am timp până absolvesc facultatea să îmi dau seama dacă e adevărat. Adică dacă şi eu sunt de acord. Până atunci voi ştii sigur.
Nu ştiu acum dacă şi tu, ăla care citeşti relaţionezi atât de mult cu discursul tipului. Dar eu da. Chiar e o perspectivă la care nu m-am gândit până acum.
Toţi o facem.
Absolut toţi. Oricât de viteji ne credem. Oricât de puternici.
Şi mi se pare şi normal. Aşa suntem educaţi.
Nu mă poţi contrazice. Aşa ne învaţă părinţii, de mici.
Prin implicarea dusă la extrem în vieţile noastre; prin nevoia lor oarecum patetică de a ne controla deciziile şi alegerile; prin planurile care şi le fac pentru noi, fără ca nouă să ni se ceară părerea.
Da. Aşa începe tot.
Dar nu sunt singurii de vină.
Teoretic, se spune că la 18 ani eşti major, că eşti responsabil de deciziile şi acţiunile tale.
Mă laşi? La 18 ani nu vrei responsabilitate sau o altă formă de oglindire a întreprinderilor tale personale, sau în cazuri excepţionale, profesionale. Nu frate, vrei liceu, vrei distracţie, vrei dezmăţ. Şi e normal. E normal că trece vremea distracţiei şi vremea în care nu îţi pasă de ziua de mâine.
E normal să nu vrei să fii responsabil de nimic.
Problema e că, majoritatea dintre noi, rămânem în acelaşi bloc de liceeni şi după ce terminăm clasa a XII-a. Şi după ce terminăm facultatea, şi după ce ne găsim un job la non-stop-ul de la colţ.
De ce? Că e al dracului de confortabil să nu îţi asumi responsabilitatea acţiunilor tale.
Că e al dracului de confortabil să îi spui mamei să îţi facă de mâncare.
Că e al dracului de confortabil să îi ceri tatălui maşina.
Dar e al dracului de greu să încerci să te descurci de capul tău.
Dar până la urmă, ăsta e testul de responsabilitate şi de maturitate pe care odată şi odată tot trebuie să îl susţii. Fie că e azi, e mâine, sau poate peste câţiva ani.
Thought Catalog is a digital youth culture magazine dedicated to your stories and ideas.
Not your average blog.
"What if I say I'm not like the others? What if I say I'm not just another one of your plays? "
-descoperind perspective-
The latest news on WordPress.com and the WordPress community.
tomaalin 